Dau la o parte tristețea barbară
această piatră pe inimă,
chiar inima bolnavă de amintiri,
o îndemn să-și verse sângele-n vene.
Mă concentrez în eul meu singuratic
să-i deschid ușile și ferestrele,
să intre înlăuntru aerul femeii,
mirosul ei care mă lovește de la depărtare
ca o boare de vânt cernută prin florile de tei.
Urc treptele timpului pe o scară de lemn
și-n globul ochilor mă zbat
în orbitele Dumnezeului din suflet.
Văd cum răsar pe urme
florile luminii sub pleoapele cerului,
norii ruginiți de apă,
verdele crud al dimineții.
Ascult cum trec lucrurile unele în altele
și totul se-ntoarce ca o clepsidră
în trupul femeii.
Surâsul ei ademenitor cheamă
la răzvrătire iubirea,
dar ea numai se preface
findcă-i plecată demult.