versul alb e o curvă ce-ți permite orice poziție
purced pe șoldurile ei tăbăcite de peniță
mă scald în miezul ei de muiere himeră
rezultă-n nămeții hârtiei o sferă
a unui cult ciudat fără ancore
poziționat în partea de amurg a literei
acolo se trag sforile poeziei fetide cu hârtia mucegăită

tăcerile promise în doi picurând sânge de zori
ți le iscălesc în alb iubito femeie singura
ce mă porți deobicei prin partituri muzicale de sonet
eu sunt sonetul tău de naștere
prin văgăuni existențiale fără semnalmente

scriind rândurile acestea
port rictus neremunerat de veșnicie pe chip
conectat la aparatele liricospitalicești
agonia albului mai domolește respir și
adorm cu un Măr înfundat în gât