când deschid ușa poeziei aud scârțâit de balamale
în flăcări reci e balamaua
n-au fost poeți destui să deschidă Lumina ușii
scripticii au invadat antecamera
duc acolo o viață răsturnată din carul cu foști
le miroase gura a puroi măsele zdrobite de tutun
picioarele și le țin la îndemână fuga e sănătoasă

deschid ușa poeziei camera fumegă versuri dar
și balamale versului au ruginit
când intri în slovă pielea îți scârțâie și ți se înfioară
pagina e capsată cu strigăte de ajutor în rest tăcere
cu gust de zmeură târzie în odaie e muntele
cu brazi despicați de metaforă ca de un trăsnet târziu

balamalele se scurg ușor în eterul unui vis
avut în copilărie soarta atârnă acum de redrumul spre soare
împiedicat în frigiditatea unei raze uneori
din antecameră ridicată spre universul unui dumnezeu
ce se plictisește aspru în prea puțin poeziu pe pământ

în deschiderea unui vers e scârțâit de balamale,
fantoma ochilor tăi așază în mine ploaia