noi și gardurile verzi
în care se aruncă fără nicio deosebire
toate geometriile cărnii
dar eu sunt viu
ți-am spus asta de când ai încercat să mă îmbolnăvești
cu atingerile tale docile
la capătul sufrageriei
unde știai clar că nu mai am scăpare

așa ai aflat cum stau lucrurile într-un corp tânăr
și din cauza asta ai investit bani grei să construiești orașul
care urma să mă urmărească și să mă ucidă lacom
iar din moartea mea să îți dai naștere
sub un alt chip

și pentru că sunt un adolescent aruncat la capătul vieții tale
zâmbetul meu este naiv înaintea primejdiei
dumnezeul meu își dăruiește pielea celor care îndrăznesc
să creadă în ceva mai adânc decât semnul crucii
rostit și atârnat de perete ca un remember
mama mea este mama tuturor orfanilor
tatăl meu confecționează copii din hârtie pe care
îi plimbă în fiecare zi prin fața casei
închipuindu-și momentul când aceștia
se vor ridica în picioarele lor subțiri
și vor cuceri orașul de unde eu
mă zbat să ies

mărșăluim unul după viața celuilalt
ne urmărim tacticos urmele lăsate
de privirea ațintită în pământ a unui animal de pradă
mai josnic decât lanțul câinelui care odată rupt
a eliberat în lume
toată frica lui

mărșăluim în 3D
tu porți ochelari de soare ca să nu te recunoască nimeni
atunci când capitulezi dezonorant orașul
unor oameni de hârtie
eu beau și număr
câți pași mai am până la sfârșitul sufrageriei
de unde se aud chemările în jos
ale tuturor celorlalți
vii