cum te bucuri de belșugul toamnei
așa și pământul
mai ales acolo
pe dealuri
unde
ca din nimic
lesne mai cresc crucile

cum coboară iarna pe străzi
curată și tăcută
precum smerenia
așa și în noi crește
un fel de zăpadă
pe amintiri
să ne învețe ușor, ușor
tăcerea sumă

ca o mirare încolțește mugur
pe rana frunzei plecate
surâde floare nouă
știe, știe?
atât îi este vremea
de-o respirație
dar prin ea
se înnoadă veșniciile
între dânsele

și vine o amiază
la noi oamenii
în care cei din jur se răresc
apoi acest ,,din jur,, se-ntinde ca un glaucom
o altă lume ia locul lumii
și te uiți cu vederea tot mai puțină
așa cum se uită de jos fosta frunză
la floarea nouă

golul, unul câte unul îl umplem
și-l împingem ca pe un vagonet
jos acolo unde
în vatra timpului
ard cărnurile noastre mai întâi
apoi amintirile

uite, cum se mai grăbesc
unii dintre cei care înseamnă lumea ta
să bucure
pământul