undeva înăuntrul meu port un înger fragil
nu e de porțelan, nici din sticlă nu e
uneori vine și îmi vorbește
își așează aripile peste fruntea mea
discutăm de parcă e ultima zi

azi se plimbă peste conștiință
o analizează, o frământă, o apreciază, o critică
apoi încearcă să o lovească cu picioare mici
nu vorbește deloc
stă încruntat cu mâinile la piept

în clipele când nu vorbesc cu mine
mă aduce în fața oglinzii
mă obligă să mă uit în ochii mei
eu rostesc că nu pot, că nu vreau
că astăzi nu am chef de mine

el râde cu ochii plini de înțelepciune
îmi cuprinde mâinile amândouă
îmi scoate inima pe o tăviță de argint
privește acum, spune cu o grijă neprefăcută
ridic capul, văd un univers fără ziduri, fără reguli

tu vezi ce culoare are?
da, de smarald
nu, de mare de la începutul lumii
ridică-te, umblă, trăiește
îmi spune calm în timp ce pune inima
într-un piept de femeie