Noaptea când mă las locuit de un poem
și îi las ei gura apă
ea mestecă în gol și înghite în sec
confecționează cu limba cearcăne în gând
plânge cu tâmplele iar lacrimile i se scurg
ca o apă de ploaie din creier în gură
din gură în urechile celorlalți
le inundă creierele le spală cu
înălbitor și deodată în jurul meu
se face pustiu un pustiu în care plutește
o mare de creiere albe pe o mare neagră de lacrimi.
Mă uit în ochii lor incolori și ascult
cum le putrezește inima îmbibată cu
apă. Îi ascult cum strigă și văd
cum strigătul lor se preschimbă într-un pumn.
Le privesc fețele cu chip de pumn și aud
cum dincolo de ele ruginesc niște gratii
gratii adânc înfipte în creiere
îmbibate cu lacrimi. De fiecare dată când
mă las locuit de un poem
cât o noapte albă de mare
inima ei se umflă și se înnegrește
ca o bucată de lemn îmbibată cu apă.



05.05.2016
20:45