Patru trandafiri, în vaza albastră părăsiți,
Îmbibați cu mari iubiri și de lacrimi pătați…
Doar unul am îndrăznit c-un cuțit să retez,
Ca să-l presez, pentru inima-mi să-l păstrez.

Al tău nume, doresc să-l dau treptat uitării…
Las praful să se-așeze pe amprenta sărutării,
Ultima, tatuată pe conturul buzelor de piatră,
Printre care niciun cuvânt, nicio suflare nu scăpa.

Scot în vânt roza sângerie și de mult moartă,
Îi aspir parfumul mucegaiului de prin petale…
Se destramă și pică pe aleea de frunze-acoperită,
Ce încă nu iartă, ce încă suspină după tălpile tale.

Îmi este dor, și chiar regret, când te știu așa departe,
Doar sicriul și pământul… Cel de Sus ne desparte.
Trebuie să mă obișnuiesc cu al uciderii tale păcat,
Cu vocile și cu Diavolul ce să o fac m-au îndemnat.

E tăcut, dar plin de spirite, cimitirul, și lâng-al tău sicriu
O să-ngrop, cu tine, iubire, cei patru trandafiri încă vii,
O să fug, o să dispar în negura orașului aproape pustiu,
Lăsând să participe la-nmormântarea ta doar stafiile și demonii.