cântă-mi umbră iar cuvântul
care nu mă mai dezbină

port în mine crucea visul
și un ciob din cea lumină
care-mi lasă libertate
în a-mi fi o lună plină

prin crai nou
nu sunt întreagă

romantismul mă aruncă
în risipa unui veac

trei sferturi îmi sunt de-ajuns
smulg din ele piatra fină
și-mi închipui că-s întreagă

zic mereu c-arunc iluzii
și tot cad în plase dense

tot găsesc eu o scăpare
chiar de-mi sunt ciuntite vise

lumea asta e o piatră
nu-i de lună și e acră

se sfărâmă-n pași pe lespezi
și când mai dispare-o umbră
cântă fals iubirea-i plină
de știuleți de spice goale
și de mărăcini uscați

flori cu spini prin spini
se-adapă
din pământ cu iarba fiară

arde soarele prin lume
omul uită a sa cale
dar se minte-n pași de gală
fruntea-i prinsă-n praguri scunde

merge merge până seacă

Anne Marie Bejliu, 13 iulie 2016