lumea pe aleile căreia îmi plimb
câinii neliniștii este mirifică
verde vântul adie dinspre sălcii
răsfoind amintiri
cu părinții mei nebuni de frumoși și de tineri
arome de tei învăluie noaptea care îmi urcă în piept
când topită liniștea urlă pe asfalt ca o primadonă : ești atât de frumoasă, femeie, încât îți leg firul vieții de Carul Mare!

soarele și-a întins orele dezarticulate alene
aerul încins adie a somn sau a moarte
cu degete roșii de spaime sap în secunde
cum ar săpa o cârtiță tunel vertical în pământ
este atât de albastră vara aceasta cu atentate
încât am în gură gust de pământ
mi-ai cusut rana dintre omoplați cu fir de lumină
sunt vie! ți-am zis, dar ca niciodată era hemoragie de cuvinte

fosforescentă singurătatea alunecă în nisip liberă ca un cal de pustă
într-o lume care joacă la cacialma suflete