În halta în care nu mai oprește niciun tren
obloane grosolane din scânduri ori cartoane
acoperă ochi ce nu mai vor să vadă pustiul din jur
lângă foișorul năpădit de mușchi și licheni
în care o statuie de o paloare cadaverică
strânge în brațe un ulcior demult secat
un mănunchi de acareturi
scuipate parcă dintr-un malaxor
a fost adăpost pentru un nefericit
ce a ales colțul acesta uitat de lume
ca și capăt de linie
un câine amușină resturile
nu e Hachiko
iar halta nu e Shibuya
dar trebuie că a avut un nume
un nume care azi poate mai învie
pe buzele unor el și ea
ce s-au iubit cândva în sala de așteptare
aruncând sub scaune prezervativul folosit
și mă aștept ca printre gunoaiele lăsate în urmă
de cei ce au prins ultimul tren
să găsesc și vreun făt avortat
dar dacă a fost vreunul
câinele l-a mâncat demult.