Când timpul își trage seva din rădăcini de ore
Pulsează cu secunde printre vremuri tăcute
Și își lasă amprenta pe umbre rotunde
Îndreptându-se către contururi de minute plane
Și se închide în sine, în cadran solar, și se zbate cu secundar de raze
Cu rădăcini ce pătrund și se agață de trecerea vremurilor încercuite de nori
Pentru că la marginea norilor se termină pământul
Cu fiecare fir de nisip în care este o lume pământeană cu sevă de ano-timp
Ce se unduiește uneori în cerc, într-un acvariu de hârtie
Timpul își trage seva din noi într-un stil imaculat, pe maluri în pantă
într-o realitate inutilă
Oameni de fum se ghemuiesc într-un lung șir de milenii
aruncând coloane de trecut spre cer
La ceas tăcut, stropit cu picături atemporale, într-un tunel de aer.