când noaptea mă părăsește de moarte bună
aștept întotdeauna gunoierii
să-i strângă tăcuți rămășițele de sub covorul de gânduri

un licurici menestrel cântă pe corzi de lună
cum se trag în suveică ițele sorții
peste mâna țesătorului ochiul candorii știe prinde magia-n bordură
(macatul clipei trage-n artere toate scamele lumii
mi s-a mai spus uneori)
nu contează câte volute în mister de culoare duce aripa
ce arabescuri mestecă fluidele înțelesuri
curcubeului
pe șevaletul cărnii
de bună voie și îndărătnică știință
i se mutilează coastele
un singur inspir
și o tușă muiată în har coace oglinda
îi dă adâncime

pulsează mitic povestea din fibră ațoasă de veșnicire

urmăresc fascinat cum se bate urzeala să oțelească tunica lutului
arat de furtuni cum să-ți înalți albatroșii
și golfului tău diguri de corduri
să-i ridici
înveți obstinat cum să-i duci lui atlas povara
într-un genunchi de aramă

peste drum de mine
după ce golesc tomberoanele de vise aseptice
gunoierii îmi spală inima

pentru prima oară oamenii toxici acceptă
să-și locuiască vertebrele
sub jet de stele își curăță zborul
și gustă sfielnic

văzduhurile