degeaba aerul se lasă greu
peste ger
aici, în vale. Urc scara
zâmbind către zori
până ce-mi tremură
trupul de bucurie. Pașii mei de dans
mângâie treaptă
cu treaptă. Ochii
îmi cresc ca două semne
de circulație prin vermuiala
agorei române. Un răsunet încârligat
de cupolele blocurilor
îmi tot apare împotrivă. În față
am un fluviu de voci. Parcă delta
suferințelor noastre a întinerit
stoluri de pelicani aterizează
sau sunt îngerii noștrii buni
care se îngrijesc. Plâng
cu lacrimi grele prin mâini. Asmut iubirea
către pacea de a sta între români;
aici, unde cerul și pământul
se unesc în marea de oameni buni. Aici
unde nicio îmblânzire nu e necesară
dar din mine sare o umbră. O greșeală
nespovedită la timp, nerefulată;
o diluție umorală de moarte. Clachez
cu încă un vis înainte de vreme. O mare
care se învolburează e un semn rău.
Doar somnul îmi va mai da o șansă. Doar
durerea se mai găsește. La colț
e poate o zi mai bună.