acolo
în țipătul cerului sunt
lanurile
lanurile cu pasărea
de bunăvoie ramasă captivă și înaltă
în libertate
cineva îi auzise muțenia
într-o amintire de demult venită când
durerea din piept era doar un alt fel de a spune că există
minune
cineva simțise
felul ei grațios de a așeza pacea
ca o gospodină iscusită masa oaspeților de onoare
auzise și înțelesese
înțelegerea lui cuprinsese nesfârșirea
o strânsese în pumn
fără s-o sufoce
nici prea târziu nici prea devreme o eliberase puțin câte puțin
în doze homeopate
să nu ucidă
atât de mult iubise...

când cobori
se face
mai puțin lan / mai puțin pasăre / mai puțin iubire...
cresc trupuri
hipertrofiate celule împrăștie
neputința dorinței bolnave de a se închide în sine
oameni zac fără știre
în spitale incognito
geamătul împinge zborul în omoplați

aici
dedesubt de tot
ne întâmplăm
noi
realități fără înveliș
tragem de cuvinte să ne prelungim clipa
nici nu bănuim că astfel vom deveni tot mai puțin verosimili
antipoemele de care chiar și novicele
se plictisește repede
ne asfixiem
în golul filei supraîncărcate
rămânem
avem
o pasăre pământie pe care
posedați o creștem în colivii