Jos spre gârlă, sfadă mare,
Sfadă e și pe cărare!
Gâștele și un gânsac,
Ce nu e de fel posac;
Strigă făcând tărăboi,
Declarând iarăși război,
Unui alt gânsac pufos,
Alb ca spuma și nervos.

Doamna Gâs, ușor beteagă,
În timp ce basmaua-și leagă,
Că-i ieșise părul creț;
-Aoleu, ce limbăreț!
Nu e zi în cârdul meu,
Să nu strângă cu tupeu,
Toate gâștele buluc,
Să ne bage în bucluc!

Cată ceartă cu oricine,
Și nimic nu îi convine,
Iar micuții bobocei,
Șed ca sfinții, bieți de ei!...
Așa se plângea șoptit,
Unui cârd mai liniștit,
Ce privea și el mirat,
La gâscanul cel crizat.

Iată șeful ce-i propune:
-Vezi, când soarele apune,
Tu anuță cârdul tot,
Și cu boboceii lot;
Să migrați în cap de sat,
Lipa-lip, nu apăsat,
Și veniți în cârdul meu,
Și scăpați de derbedeu!

Soarele și el complice,
(N-ar fi vrut să se implice…)
S-a grăbit spre asfințit,
Gâștele i-au mulțumit,
Și în taină au plecat,
Fix când s-a întunecat,
Când gânsacul dormea dus,
Tot de nervi fiind răpus…

ÃŽn zori s-a trezit devreme,
Și cu aere supreme,
A zbierat: -Hei, sus din pat!
Da găina Cotcodac,
I-a zvârlit din cuibar:
-Mai ordonă… În zadar
Urli ca un apucat,
Toate fetele-au plecat!
Da și dragii bobocei,
C-ai băgat spaima în ei!

Când vedeți pe drum, cărare…
Un gânsac cu ciocul mare,
Fără cârd, vă dau de veste
E gâscanul din poveste!