Am zăbovit în cuvintele nespuse de tine
cu dragostea adâncită-n sub gene.

Am simțit cum o parte din cerul tău
acoperă apele învolburate-ntre maluri
și tu le chemi într-o mare de liniște
unde corăbii de vise pleacă în larg.

Odată cu tine mă despart de lume,
caut nebunia care zace-n umbra tăcerii,
să o învălui în amintiri rebele
ce vor îmbătrâni în aduceri aminte.

Nu voi încerca să rup lanțul
prin care se leagă sufletul de trup,
plec spre alt orizont îndepărtat
pe unde drumurile sunt încurcate
de punctele cardinale lăsate în urmă.

Brațele vor să-ți cuprindă cu totul
mijlocul lăsat pradă voinței
celui care-și iese din minți
fără să-și stabilească limite.

Nerăbdarea-mi crește peste umerii tăi
cu toare pânzele întinse,
nu am altceva de înfăptuit
mai degrabă decât întoarcerea-n credință.

Orice îmi pare posibil de înfăptuit
când deschisă-i calea spre știință
și nu pot trece mai departe de iad
pe drumuri pavate cu promisiuni.

Sunetele nesupuse niciunei limbi
au o muzica inefabilă în necuvinte,
iar necuvintele sunt arma lăuntrică
în care mă absorb.