escadrile nevăzute ca niște avioane inamice
pe care veghetor cândva așteptam să le dobor
în loc să-mi polenizeze sufletul
unde-n uitare dospește nectarul atotfrumosului
și să-mi ducă pe aripi vorbele
spre-a o mai îmblânzi pe zeița iubirii
roiuri roiuri mă bântuie zi și noapte
necruțător în picaj cabraj la joasă înălțime
de pretutindeni fără pauză cu viteza gândului
aruncând asupra-mi arsenalul infernului
că existența mea aerodrom în flăcări e o ruină
pe care-înprăștiate fumegă resturi de stele albastre