lasă omul să se închidă între patru pereți/
să fie tandru cu demonii săi când își ține în brațe genunchii/
tocmai a aflat că moartea-i cel mai fericit sufix/

durerea e atunci când te izbești de tot ce ai crezut că e adevăr
până vezi dacă ești mai dur decât realitatea/
e atunci când te oprești înaintea ușii care nu se deschide în doi/

încăperea devine un oraș întreg pe care îl pulverizez de frică/
mă privesc de sus și par un titan încolțit de amintiri
care s-a întors în locul din care a plecat să uite/

mușc din pervaz ca să sap după o rază de lună/
e singura care-mi cicatrizează rănile unui război intern/
uite cum se vede iubirea printr-o gaură în perete/

doar când plouă pot să mă deschid ca o umbrelă/
amestec cenușă și vată de sticlă ca să-mi modelez furtuna
dar se face gălăgie când transfer geometria unei emoții pe partituri/

un fel de colaps tună din inimă-n inimă/
aud orchestra speriată ori de câte ori se smucesc violoniștii/
îmi acopăr urechile și adorm în sângele tău/