de somn prin tot ținutul trist e dramă
declin de șoaptă gura ta-mpletește
și către vise te călăuzește,
icoană în a pernei tale ramă.

tăcerea la mansardă m-asurzește
și demonul peniței iar mă cheamă
în foaie să aduc puțină zeamă
cuvântul plânge, strâns de vid în clește.

fachir al nopții, stelele-mi sunt cuie
pe care-adorm în vorbelor tăiș
pe sub o rugăciune care suie.

se-adună umbre-n moarte pe furiș
iar luna-n cer e parcă o statuie
cu bustul rezemat de-acoperiș.