Spuma dintelui din val
tot soarbe și acum, încet,
din cel ce-a fost cândva
letargic,
un ochi mai demn și sfidător.

Nu văd și nici nu simt,
pasiuni pierdute sau deșarte,
sau clipe albe-n păpădii,
gândiri pustii, neinspirate.

Mai crezi după atâta foc,
și lapte, sânge sau cristal,
că poți din lut ca să prefaci
tot ce-ai uitat cum să împaci?

Mă crezi complet,
sau știi mai bine,
dar tot ce poți să aflii,
atât de prost și prea puțin
să înțelegi.

Nu mai rămâne deci
pe clape
să pun decât un șorț simplist,
nefandosit
și-n urma lui să calc mereu,
și trist, și singur, pe cuțit.

Azi n-am să cat cum să desfac
esența lumii să contract
în chip uman sau femeiesc,
în idol de nectar ceresc
cum nici n-ar trebui de fapt
să credem încă un neapt,
sau să mă lase să deduc
de ce-a creat,
de ce-a facut.

Nu voi și nici n-am drept
să judec,
dar dacă vreți ca să se știe,
gândirea celor dintr-o mie,
nu stă nici într-un Dumnezeu,
nici doi,
ci poate caută
încă
în noi.