Cu lanțul cu care legi ziua de noapte,
Sufoca-mă și fă-mi o slujbă din șoapte.
Așa nu voi mai simți gustul trădării,
Nu voi mai ști unde e locul iertării.
Te intreb, Doamne, în mii de vocale,
Unde sunt eu între ale tale zicale?
Ce tâlc mă lași să port mai departe,
Iubit fiind de alții cu vorbe deșarte?
Spune-mi, te rog, un adevăr muribund.
De ce lumea nu-i un lucru profund?
Îndată ce acest secret voi cunoaște
Ucide-mă acolo unde răul se naște,
Surzește-mă să nu-mi aud nebunia,
Încheie cu mine plângând simfonia.