Când îți rezemi chipul
pe umărul meu
visele amorțite renasc,
ești pasăre-n cuib
și-adormi o secundă
țesând curcubee
în lumea ta necuprinsă.

Sunt salcia ta,
cu brațe aplecate către pământ
hrană să îți secer,
cu boabe de rouă
șterg pragul ferestrei deschise,
de colbul arid chipul să-ți scutur.

Sunt cer și pământ
când mâna mi-o strângi,
sunt geamăt de lună
când nu rostuim același cuvânt
de trei decenii martor
in pași de cobalt
pe-alei tăbăcite cu spini.

Din bulgări de raze
îți cos orizontul
cu nuferi să-ți umplu lăcașul sihastru,
clipe de-argint curg
din salba cernută de timp
și tomuri de slove nescrise.

Mai lasă-mă Doamne încă puțin!
Pe umărul meu stâng,
încă mai cresc
petale de vise.