Mi-amintesc clar croncănitul,
croncănitul acela...
primul stol de gâște migratoare
și prima melancolie iremediabilă,
că doar eu rămân acasă.
Foșnet de frunze uscate, rigidizate,
vântuite pe-o străduță cu felinare uzate,
cu abajururi mobile și scârțâitoare,
provocatoare de umbre ciudate,
de crengi prelungite intrând
prin geamurile pensionarilor.
Vântul trântește ritmic o poartă metalică.
Geamuri cu lumini de opaiÈ›.
Mieunatul unei pisici scoase din casă.
O bătrână curioasă ferește încet perdeaua.
Vântul țâfnos lovește, cu frunze în culori nomade.
Un cor de câini latră pe tonalități ciudate,
obsedați de sunetul unei ambulanțe.
Noaptea prea devreme venită
amestecă întuneric,
în fumul din coșuri.
Îmi vine să râd, rușinat de tot ce se-ntâmplă.
Eu nu cred că toamna e adevărată...