Nu s-a mai dus
să zidească spirite înalte,
a rămas în templul său interior
să-și înalțe sufletul în cuvânt.

Totul s-a prefăcut în smalț
în literele alfabetului înflorit,
de semne pe cer nu mai apar
lumina se retrage pe umeri.

Păsările fac ouă în cuiburi străine
de nimeni nu le mai știe de nume
doar cântecul se poate închega
și zborul spre alte ținuturi mai calde.

Lumina prinde coaje pe ape,
umple traista țăranilor cu pâine,
pleacă să-mpartă verdele munților
și lasă spre câmpie locuri de casă.

Se îngăduie lumii să-și caute pacea
acolo unde stă să cadă-n prăpastie
de margini nu mai sunt
decât drumuri și poduri peste ele.