Părea că i se zbate colțul umbrit al pleoapei,
umbrit de-o așteptare lungă, așa cum sunt toate așteptările
a căror izbândă e scrisă în pulberea albastră a stelelor.

Cineva se gândea la ea, simțea asta în fiecare zbatere de inimă,
de parcă toate cărările sângelui se răsuciseră în sine,
aprinse de un dor necunoscut.

Până la urmă, nu părea, chiar era o ardere
din care lipsea personajul principal, necunoscutul ce-i trimisese în sânge
scânteieri din priviri de cerneală albastră.

Singură în fața focului, și-a zis c-ar fi bine să-l domolească prin cântec.
A început să cânte,
în timp ce dorul se mistuia în cenușă.

Și-a venit o pasăre cu un cântec mult mai înalt,
încetinind ritmul așteptării, până la gradul zero al dorului,
de unde începe o altă poveste.

În colțul umbrit al pleoapei,
se isca o lacrimă, cu mult mai lungă decât toate așteptările,
iar un albastru îi sorbea adâncul.