am avut atât de multă dreptate
când am spus
că-s ușor de înlocuit,
dar șocul încă rămâne
undeva tot era speranța aia că
totuși, poate nu...
realitatea e întotdeauna acolo să
te izbească de perete
și să-ți spargă capul;
sângele își va găsi întotdeauna un loc de unde să țâșnească.
dacă aș uita la fel de ușor
pe cât mă las să fiu uitată
m-aș vindeca complet
poate nu mi-ar lua nici măcar
jumătate de an
să îmi revin
poate nu mi-ar lua decât câteva
ore.
cum să fac să-mi lipesc conștiința de emoții?
să se-nțeleagă
și să-mi păstrez
luciditatea(?)

la două noaptea nici n-adorm că
urlă totul
în cap
pe-afară latră câinii
și întunericul atrage șoapte
și șoaptele-mi trezesc gânduri
fix când aproape reușesc să adoarmă
a fost vreodată cum am vrut?
mă trezesc adesea cu paharul
plin de alcool în mână
și-mi imaginez
io-s Bukowski
varianta românească
n-o să trăiesc
pe-atât de sobră
pe cât să-mi amintesc
ce viață de rahat am dus.