În arheologia memoriei
mai găsesc și fosilele unor amintiri
dezgropate de insomnii fecunde
bucuroase că m-au găsit lângă scrumieră.
Chiar dacă îmi repugnă,
le retrăiesc sumar cadavrele
rămase undeva, prin mine,
în lipsă de cavou adecvat
sau de ghenă sufletească.
Mi-e milă și de mine, și de ele,
pentru că, totuși, îmi aparțin păgâne,
printre celelalte nășite de fericiri cuvioase.
Paleontologia amintirilor mele
mă descoperă în neuronii gravați
cu peisajele anilor trăiți,
când fluture de zi, când liliac de nopți albe,
mereu cu aripi.
Mă mai acceptă înțelpciunea
fără aripile fosilizate inerent,
atârnate de zidul plângerii ideatice,
trofee căzute în dizgrația prezentului.
Oglinda mea tace decent.