pentru că tata
era o bilă de foc plină cu umor
mi-am permis
când încă împleteam taine în uterul mamei
să fur de la dumnealui
picătura de viață
picătura de râs interior...

el spune că nu mă lasă de izbeliște
eu îl rog frumos să mă lase
nu cumva să-i ucid neuronii
sunt ca o furtună aparent liniștită
renasc mereu într-un borcan cu ardei iuți și încropesc
tainele cuiburilor de păsări spin
e un joc al meu probabil numai interior
oglinzile se sparg
a mea rămâne în picioare mai ales dimineața
când mă salut privind infinitele chipuri pe care
cineva mi le aplică neîncetat pentru rezistență
racul sapă mai departe liniștit prin nisipurile clepsidrelor
am devenit demult pisică
pentru că undeva, în cer, mi s-a oferit șansa celor nouă vieți
semăn cu plicurile prelungi de cafea în care laptele
e demult praf
stelele râd și deschid mereu alte căi
printre celulele canceroase ale destinului

Anne Marie Bejliu, 14 aprilie 2018