ridic ochii la marginea câmpului
cu arlechini
ca pe un vis fără sfârșit te aud
pasăre de apă
liberă să zboare acum
lumea îți cade la picioarele obosite
să mai urmeze pașii omului care ai fost
tu crești în culorile timpului netrăit
în timp ce tălpile mele așteaptă zborul

unde ești
om cu ochii mari și glasul puternic?
unde ai lăsat rădăcinile timpului tău netrăit?

dacă știam
furam câte o sămânță să ți-o aștern pe pleoape
să te trezești
să o privești să-i zâmbești
așa nu mai spuneam că Domnul
ne-a ciuntit pe amândouă,
pe mine
luându-mi băieții
pe ea
luându-te grăbit la pieptul Său
eliberându-vă de trupurile pline de dureri

păsări blânde învelite în lumină
îndrumați-ne pe căile timpului nostru netrăit
pentru a vă putea simți iubirea măcar acum
deplină

arlechin al neuitării
ridic ochii pe marginea câmpului de litere
și plâng
un cuvânt
apoi
vine altul
se opresc toate într-un zid alb
pe care
urmele arlechinilor plecați
au desenate aripi

Anne Marie Bejliu, 27 aprilie 2018