Seara-n Predeal buciumul vechi a amuțit;
Stelele-n cer par că demult au adormit.
Turmele urc, repede sus, spre Caraiman,
Și se ascund, parcă de un aprig dușman.

Zvon fără glas, timp fără ceas, foc fără fum...
Toți sunt la post, la adăpost, nimeni pe drum.
Viața în târg, foșnetu-n crâng, au încetat,
Susur de râu, țipăt de corb slab mai răzbat.

Noaptea târziu, vuiet venind din departări,
S-a întețit și a ajuns până la zări.
Văile reci șuier-acum asurzitor,
Scrâșnete lungi rostogolesc valul sonor.

Nu peste mult, care de fier bezna o sparg,
Caii de foc, ochii de jar, pântecul larg
Se năpustesc și se opresc aprigi și triști.
Uși se deschid, zvon de atac, mii de turiști.