în lene duci privirea către floare
și-ți umple frumusețea pieptul rumen
iar liniștea îți e în duh egumen
de leac în a tristeților tumoare.

hălăduia în stele-al vieții lumen,
grădini erau în om locuitoare
de când tăcerea e cuvântătoare,
o taină ce nu își găsește numen.

tulpini de-a fi, cu margini de corole,
pe lume-n rădăcini își poartă hrana
precum petala-n veci aureole.

lumina ta-i a soarelui membrane
și zaci de nemurire sub cupole,
ca pasărea un popă-ți iartă rana.