învelit într-o gheară îl privesc
pe bărbatul care creează locuri goale în mine
poartă o mănușă de plastic și una de gânduri
gheare are numai la una
cinci gheare pe care le înfige adânc în culoare
nu contează culoarea
sunetul mă înnebunește
sunetul mușcăturilor seamănă cu un ecou absurd
al pașilor înapoi

uneori pornesc mai departe
alteori stau
mă aștern în mine ca pe o bancă de piatră
pe cărările muntelui nevoilor

în general pun întrebări brazilor
când îmi este dor
pun întrebări copacilor
au ruginit odată cu mine
prin toate anotimpurile am trecut
la fel ca păsările
uneori suntem păsări călătoare
ei au ramurile bătute de vânt
eu am inima bătută de viață bătând
ritmul pare a fi același
nici o pasăre nu mai fuge acum
totul așteaptă

îl privesc și acum
pe bărbatul ca locuiește în mine
învelit în gheara așteptărilor
pare a fi un clovn înțelept când
printre răsaduri de încercări înfiripează jocuri

îl aud
îl aud cum râde și râsul lui este plânsul meu
poate că de asta scriu mult
până când mă usuc
și cad odată cu frunzele copacilor păsări care
stau sub bătaia vântului strâns încolăciți
pe trunchiul memoriei
materiei vii care încă mai sunt

Anne Marie Bejliu, 12 iulie 2018