ziua devine din ce în ce
mai anevoioasă
nevoia de somn

se împarte
între tine și călătorii din autobuze

printre ei se văd
copii în robe citind
poezii
despre moarte

noapte în parfumul
de gențiană al copilăriei/
copilăriei traumatizate

cu insecte strivite la piept
cu insecte și fluturi
zburând amenințător în preajma cerdacului

și e despre vise
întotdeauna
vise în amiaza mare
în care soldații nu se mai împușcă

e despre
cum mașina nu stie
unde să te mai ducă
când
luna coboară
înspre pământ ca un glonte iar

tu plutești în mareea grasă și uleioasă
a nerăbdării

să scrii poemul
fără nicio normă/ fără nicio abatere
de la adevăr

când cineva a desenat cândva un copil spânzurat
pe un perete de baie

un copil ucis cu pietre

un copil fără mamă

și de atunci
încerci să ștergi cu buretele

am plecat cândva, departe
și acum copilul mă strigă să vin înapoi

ascult plămânii pământului cum se pregătesc să
mă înghită
și mă izbesc în zidurile lui care se apropie
din ce în ce mai mult
și mă înfășoară ca niște fluturi, milioane de fluturi
albi, noaptea.