de parcă eliberarea ar emite un sunet
străin nouă,
celor cu mai puţine șanse decât lumea
de sulf,
o mână plină de vene decupa din coaja copacilor
soarele stors de căldură.

nopțile înseamnau tăceri prelungite,
boncănind precum cerbii la verdele primăvăratec,
în mintea mea focul trebuia să alunge
un demon.
mă ghemuiam între sânii tăi și cana de ceai,
în loc de medicament,
prin aburul violet simțeam forma de lapte a unui sărut
ce nu se îndura să respire.

prin noi curentul electric își desăvârșea alchimia,
celulele stem se împerecheau într-o joacă
de-a mama și tata.
pornind de la naștere,
am vrut să-mi încep cursa cu tine,
oricare ne-ar fi religia.

îmi luai capul în mâini
precum carnea slăbită de febră,
dorul dureros la atingerea limbii
mă făcea să iubesc partea umană a zilei -
momentul subtil al creației.