Torcea bunica timpul în caierul de lână,
curgea întruna firul pe fusul slab zărit în raza lămpii afumânde.
Nu auzeam secunde, un zumzet palid deslușit se propaga ușor
și-mprăștia povești de somn odihnitor.
Și tot mai greu o pleoapă privirea o ridică, zăream bunica
căscând îmbietor, tot picotea sărmana în lucru-i monoton.
Odihna de-o secundă revigora lucratul, degetele stângii în caier dăpânau,
iar dreapta coborâtă asigura scurgerea lânii, uniform,
pe corpul din clepsidră, pe fusul plutitor.
Dar niciodată n-am aflat povestea sfîrșitului de fir,
vedeam, doar dimineața, în vârful de paner,
că fusu-i gol și apare înc-un ghem.
Și nu știam atunci, eram un torcător ce-adună firul vieții întruna crescător.
Din ombilic venit-a firul, la caierul de timp ursitele l-au prins
ca pe un nod al vieții în mersu-i necuprins.
Căci veșnică e viața, funie în univers, mereu sudează fire ce nu se mai sfârșesc.
Rar lângă trunchi e câte unul nelegat,
e însă mic și-n bază ancorat.
Câtă miscare-n față, cum clocotește viața,
parcă e un fitil ce mușcă-n viitor cu fiecare germen în șanse roditor.
Nestăvilita sete s'adapă din trecut și născocește lucruri ce nu s-au mai născut.
Din vreme-n vreme, se îndreapta bunica din strâmba-i aplecare.
Cu o mișcare iute, plină de-ndemânare, muta în caier firul să aibă-ndestulare.
Și curge, curge timpul prin fir, sau în frânghie, ca să-ntregească șirul,
cu unic început din care bifurcații mereu s-au tot născut.
A-nțepenit clepsidra cu firul prins în furcă,
și n-a știut bunica, cu mână l-am cuprins
căci el e moștenirea ce o purta în vis.
Ștafeta vieții curge în timpul conștient, și cine poate ști,
peste milenii în caierul de stele, poate se va-nmulți.
A-mbătrânit Pământul, începe a picoti, e supt de energii,
prea pofticioasă-i viața plină de lăcomii.
Iar timpul, timpul, garant de la început, dorește cu putere să fie perceput.