așa era pe atunci.
nu-mi ajungeai,
în fiecare zi deslușeam un mister
împreună
păream perechea evocată de la facerea lumii
iar eu încercam să țin noaptea în absolut
de un căpăstru imponderabil
ca pe un cal întunecat

acum nu mai înțeleg existența
nici măcar ca o ambiguitate,
câteodată pare interminabilă
câteodată fulgerătoare,
de cele mai multe ori
sinistră

acum îmi ești prea mult
într-o viață din ce în ce mai puțină,
în odaia asta tot mai mică
care aproape că
îmi încape în orbite

am devenit
niște accesorii complementare
într-un mecanism fragil al duplicității
două imitații de porțelan ieftin
pe raftul aceluiași destin
într-un talcioc grotesc
de periferie,
două entități
cu pretenții neverosimile de pereche
atât de vechi
de ipocrite,
de nepotrivite în arhitectura haosului
și în lehamitea colectivă
încât aproape că am uitat
unde,
în ce împrejurări ne-am întâmplat
împreună,
de ce,
și mai ales
care este durata exactă
a efemerității?