tăceam și cât de mare ne era cerul
trăgeai cu ochiul
mă făceam că număr strugurii din vie
cântau greierii jiul curgea
peste pietriș gândurile făceau vârtej

lumea își strângea drumul spre casă
călcând pământul cu grijă
seara oboseala se băga sub carne frângea oase

câțiva copii încă hoinăreau
nu și-ar fi dat jocul pe nicio bucătură de mămăligă
cu greu s-ar fi stins incurile

ce amintiri de chihlimbar

mi-ai luat mâinile să fi fost un timp în care
le-ai cercetat le-ai sărutat
nu știam cum să le țin în căușurile tale
mici vetre de pâine

deodată mi-ai spus ce delicate sunt
se zbătea în pieptul meu și mai mare tăcerea
să fi zâmbit nu mai știu
era lună plină

mâinile mele îți scriu din viitor
nu am uitat
ai predestinat la ce sunt ele bune