De oboseală, de nesomn și de toate,
m-am întins cu fața la cer, fără să mă gândesc la nimic,
nici măcar la tine.

Știi tu, cum ne țineam de câte o bară de tren
(iar cititorul, pentru că și el are dreptul poetic la legănare – o bară de tramvai sau de fluturi)
și ne atingeam străin așteptând coborârea,
tot astfel copacii, cu umbrele lor subțiri și înfometate,
se atingeau și priveau fără vorbe.

Din tălpi, din genunchi sau poate din spusele greierilor
am știut deodată și chiar am vrut să exclam:
- Uite, copacul acesta ești tu! Și celălalt eu!
Am fost și iarăși vom fi!

Dar liniștea, liniștea pe care atât de mult o doreai la sfârșit,
și atingerea mâinilor,
a umerilor sau a gândurilor lemnoase ale copacilor
sau poate cea din curgerea nisipoasă a stelelor – în lumina ce înlumina treptat totul –
m-au adormit pe o parte
și, când am dat să te învelesc,
tu erai și nu erai cu mine,
de oboseală, de nesomn și de toate.