Vasele roșii, în larg, în tablou,
în imaginația noastră
de muribunzi exaltați,
se leagănă, cupluri vals-tango,
cupluri reci de depărtare,
reci de Soare
coborât peste lume...

Punțile lor insulare,
orașe și sate înghițite
de mare în sare,
veritabile caravane nepăsătoare
la furtunile de nisip,
tăcute ambasade de înstrăinare...

Printre clădirile preacăzătoare,
de disperare, umbre de pași,
umbre de marinari
îngândurați de nepăsare,
calcă sfioase printre străini...

Departe de orice poezii preavoitoare,
un lichid uman de hemodiluvii
și feromoni isotoni, un țărm
de iubire și soartă,
îi cercetează atent la durerea lor,
îi caută precum parfumul proaspăt
de flori tinere, timpurii,
din februariile umanității...

Departe de orice povești înecătoare
cu valuri și mare,
dimensiunile oceanice
din consțiința lumii călătoare
îi primește cu îndurerare...