eu stau la umbra unui copac care nu există
dar îl măsor cu mâinile și mă cațăr cu privirea
pe toate păsările lui
până la sfârșitul treptelor

eu stau sub un copac violet
și cresc pe verticală
deodată cu văzduhurile
și mă agăț de fiecare secundă
a înălțării mele prin trunchiul lui
cuprinzând toată iubirea
frunzișului
până la neființă
și îi simt zbaterea
ca sângele pulsând

iar oamenii îmi par niște inexistențe
care se agață disperați
ca frunzele
de umbra unui cer