Bubuituri de tun în urechi,
dar nimeni nu are vreo zgârietură
şi ghivecele de flori par să cunoască
o vastă perioadă de pace.
Romburi şi pătrate rămân la locul lor,
încercând pe mai departe să măsoare
dragostea tuturor faţă de lenea din
moleculele de orice vârstă.

Doar oamenii se învârt în cerc şi
se feresc să se uite spre cer, jinduind
la monotonia care poate le va alunga
salvele de prin timpane.
Dar cercurile pe care le plagiază ei în mers
nu sunt tocmai cercuri, picioarele
nefiind capabile nici să reproducă
litera s ori chiar semnul întrebării.
Luna este nevoită uneori să se picteze
şi singură...

Rămâne pentru ei doar
urlatul spre nicăieri, ţipetele
care vor forma
probabil limbile de mâine, bastarzii
născuţi din orice gură şi în fiecare epocă,
apţi întotdeauna să ne dovedească
faptul că şi arta mănâncă noroi
şi, după aceea,
se străduieşte să nască
şi un picuţ de lumină.