cine oare-o să-mi mai spună
poveşti de adormit nebuni
şi noaptea sub un clar de lună
să mai cred încă în minuni

câţi oare-s singuri ca şi mine
şi plâng tăcuţi cu faţa-n pumni
şi cred că în ziua de mâine
oamenii răi pot fi şi buni

se uscă iedera pe casă
şi se ascunde-n crăpături
iar seceta e tot mai deasă
din suflete-au rămas frânturi

pământul s-a căscat flămând
de pot să cad în el cu totul
nu mai rămâne niciun gând
ce ar putea chema potopul

şi ploaia a secat în cer
de orice rugă se destramă
atâtea păsări cad şi pier
fără să pară a fi o dramă

fântânile nu mai dau rod
nămolul negru le sugrumă
iar cumpăna pare un nod
acoperit de tot cu humă

în dimineţile de vară
beau cât mai apuc din rouă
ca nişte boabe reci de ceară
mă ard pe buzele-amândouă

cine oare o să mai vie
acum când sunt doar foc şi pară
să-mi stingă focul şi să ştie
cum să-mi aducă ploaia iară

am să-nţeleg de n-ai să vii
te-ai dus să arzi în altă parte
unde e tril de ciocârlii
iar inimile nu-s secate