Îmi aduc aminte, ce tristă rostire,
ce plină de imagini, sentimente,
un univers închis într-un ou.
Uneori îl lovesc cu unghia,
răsună ca un tunet
sau ca un susur de izvor, delicat, proaspăt.
Îmi aduc aminte, sunt eu cel de atunci în cel de acum
Un eu trăit cu râs, cu plâns, cu doruri multe, cu neputințe...
Cum pot sta atâtea sentimente închise într-un simplu ou
cel de azi, cărunt, ridat și singur?
Îmi aduc aminte deschide o cutie arareori cu nestemate,
de cele mai multe ori cu simple pietricele de râu colorate intens în mintea mea
cea de atunci, cea de copil...
Cutia scotea și balauri în noapte și mă oprea din somn
cu spaime și respir sacadat...
A fi cel de azi este o coajă fină , fragilă a unui ou ce abia poate ține în el un munte de imagini, de idei, de sentimente...

Ce tristă este lumea unui om fără de amintiri
a unui ou uscat pe dinăuntru, care nu se are decât pe dinafară,
neștiutor de sine ...
Noi suntem ouă pline cu noi înșine
cei de ieri,
cei de alaltăieri...

Oare ce se va întâmpla când găsim cu adevărat aripa caldă a unei mame
și timpul va sosi să dăm cu ciocul dinăuntrul nostru în afară?

11 februarie 2023