Căutător în timp, în viscolul-și freamăt,
Pe drumul către pântecul vulpii mă îndrept.
De unde nu e zgomot, doar pace și soare,
Un loc unde tăcerea e îmbrățișare.

Acolo, în ascuns, lumea e o pânză,
Pe care-și pictează destinul și viața.
Cu nuanțe de vis și cu pensula-n mână,
Ating vălul nespus și pătrund în arcana.

În pântecul tău, e verde ca smaraldul,
Verde-izvor de șoaptă și lin răcoritor.
De sus, albastrul cer învăluie în caldul,
Îmbrățișare fină, a lumii în zbor.

Și roșul aprins, de foc și iubire,
Ne poartă în dans, spre inimi vibrând.
Fiecare culoare, cântec și dorință,
Îmbrățișarea tăcută, simțiri peregrinând.

Pântecul e galaxie, înlăuntru și-afară,
Cu milioane de stele, în strălucirea lor.
Și-am îmbrățișat culorile, în inima mea răsară,
Iar vulpea-și deschide porțile în zor.

Când mă întorc din vis, din tăcere și dor,
Un strop de aur aduc, pe aripa unei verșiuni.
În pântecu-ți, ce culori tăcute-ascunde,
Am fost și-am învățat, a iubirii contur.