Oh, în această lume
primim la fel cum ni se ia.
Am înțeles oarecum târziu aceasta.
În fiecare zi închid ochii, număr stele,
pe care le pun grămadă
într-un vagon ruginit.
Rugina și muzica oldie
îmi conferă siguranță.
Nu atât cât o centură care îți taie răsuflarea,
într-un charter obosit,
dar se întâmplă.
În această lume
cu toții alergăm după chestii strălucitoare.
Îmi amintesc, prima oară când ne-am cunoscut,
mi-ai spus
tu nu ești al meu, eu nu-s a ta.
Și totuși ne iubeam
ca doi copii
care desenează împreună
primul șotron.
Două mâini pe aceeași cretă sunt o singură mână,
fără de tăgadă.
Este adevărat, trebuie să fie cel puțin o rană
după atâția ani.
Ghiozdanul pe care ți l-am cărat o mie de drumuri spre casă
roade și acum umerii
pe care îi ridic
de câte ori pleci
pentru ultima oară
în lumea ta.
Oh, în lumea ta întunecată ca un corb
care deschide ciocul larg înghițind toată ploaia acestei lumi.
În lumea ta cu îngeri care-ți spun
adevărat că ești atât de frumoasă
adevărat că ești atât de frumoasă
adevărat că ești atât de frumoasă
până când
o lumină strălucitoare intră prin fereastra camerei tale
și eu mă întreb
unde sunt
și nu știu încă unde sunt
poate undeva de unde nu știu a mă întoarce
către tine
din ultima cifră a șotronului.