nu mai pot să spun că visez
că respir inconștient nopțile pictate de un fir de păianjen
limita care separă intrinsec dorința de o simplă realitate.

nu mai pot spune
că mă las ușor convins de celălalt factor
care-mi acoperă frecvent subversivitatea acestui criteriu estetic
o pânză-n ulei vopsită-n culori atât de eronate / şi...
miros de lavandă.

unele idei se prețuiesc departe de zgomotul metronomului
după o schiță stivuită printre oglinzi retrovizoare
aceleași oglinzi prin care se distribuie misterioase armuri
rădăcinile noastre schimbătoare.

mi-ai spus: „soarele este o pictură murală
care se desprinde de pe zidul de piatră
o curbă a aceluiași metronom / o vibrație a atâtor oglinzi retrovizoare
şi arderea lentă a ierburilor ajunse de acum
aromate." / eu am numit deja această poveste
abia așteptând să deschid larg o fereastră.
„uimește-mă” ţi-am spus.

recunosc / într-o lume de apariții neașteptate
oamenii pe care-i întâlnesc pe stradă
fac gesturi banale / clișee într-un exercițiu erotic fascinant
despre vise / despre dezacorduri
şi iubiri repetate...

mă uit la felul în care aceste imagini
îmi acordă un loc pe scaun, un rând mai sus
la geam / pe o scară individuală cu speranţă -
două măști care seamănă cu dorința interzisă
de a consuma același impuls
același curcubeu apărut după ceață.