Nu arunca cu liniştea mea de pãmânt!
Nuuu!
E mãnuşa de catifea diafanã
cu care mângâi uşor faţa
încreţitã a timpului.
Mã înduioşeazã resemnarea lui.
Mi se pare uneori
Cã a intrat în depresie
şi stã amorţit,
inabordabil,
în timp ce secundele
îi scapã printre degete,
joacã şotron în pãrul lui încâlcit,
apoi o ia fiecare
încotro apucã,
ţipând isteric
de-atâta nesperatã libertate.
Uite cum
unele, inconştiente,
alunecã de zor
pe toboganul unei stele necunoscute!...
Nu ştiu,
poate într-o zi
o sã reuşesc
sã aduc înapoi mãcar o secundã risipitã
şi sã reaprind viaţa
în obrajii timpului
aflat în derivã.
Dar cu ţãndãri de linişte
crezi cã se poate?