așa e femeia
la care nu reușești să ajungi
a împins corabia nelocuită în larg
a ridicat ancora prinsă în inimă acolo unde înmugurește iubirea
a spălat podelele
a cusut cadavrele cu grija fiicei mamei prietenei iubitei
le-a aruncat într-o groapă comună
apoi a lăsat
capul pe spate
până în punctul în care
apa intră în urechi
ca o liniște

femeia care privește spre tine
e răbdarea lui Dumnezeu care a îmbrăcat o bucată de cărniță
și s-a furișat pe pământ să înțeleagă oamenii mai bine
e mirosul de praf de pușcă ars
și câmpul de bătălie
când totul s-a terminat

cu cât mai multe războaie a purtat
cu atât femeia e mai frumoasă
albul rochiilor devine nealterat
de obuze
sârmă ghimpată
de roșu
tranșeele ca niște cicatrici
povești nespuse
soldați mărșăluiesc
prin fața zidurilor
pe care le-a ridicat
și depun armele ca pe flori

târziul din pahare
cântecul
rușinea

macadamul dinăuntru
scormonit