se rostogoleau clipe printre degetele unei morți devreme
amintiri ale unei vieți înaintea începuturilor
unei lacrimi de noi prea curând stinse-ntre pleoape
prinse-n flagrant atunci când se strecura
neștiută de nimeni spre origini de suflet ars
să-i stingă neliniștile de sare

numai tu îmi aprinzi în suflet lumini
și numai cu tine mă văd mereu la-nceput
emoționat precum pietrele ce se trezesc temelie
precum o stea ce este aleasă de zâne să vieze un om
să stea cât mai mult și cât mai sus
printre altele nici una ca ea
râzându-le-n față distanțelor ce ne stau împotrivă
ne alergăm dorințele până la epuizare
pe pajiști de noapte până la zâmbetul soarelui
când mergem spășiți să asfințim iară

din nou depărtările ne îmbrățișează a sufocare
așteptăm împreună la capăt de lumi deznodământul
fi-vei sânge din mine stâncii de noi

hai să nu mai amânăm atât uciderea clipei